Ninge-ncet și
liniștit
Pe Pământul adormit.
Luna albă, strălucește
Zâmbind cald la
ce privește:
Zâna Iarnă cerne
des,
Fire lungi, reci,
de sidef...
Negreșit, orice
ogradă,
Se îmbracă în
zăpadă.
Cufundat adânc în
vise,
Tot Stejarul
adormise.
Cel puțin așa
credea,
Luna, ce atent
veghea.
Însă Tril, de la
fereastră,
Aștepta steaua
măiastră.
În oricare seară,
el,
Se ridica ușurel
Și-admira ore
întregi
Stelele boltei
cerești.
Le cânta, le
povestea,
Mai ales, le
asculta,
Căci fiind atât
de sus,
Stelele-aveau
mult de spus.
Însă între ele
parcă,
Ascunsă în taină
mare,
Era Steaua
Zâmbitoare.
Vorbea rar, tare
puțin,
Dar cu glas așa
de lin,
De se prelingea,
tiptil,
Drept în inima
lui Tril.
Astăzi
însă...întârzia..
-Unde ești,
steluța mea?
Tril, șoptea,
doar pentru sine,
Potrivindu-și
haina bine...
Când deodată, din
senin,
Începu să ningă
lin.
Pe cât de mare
mirarea,
Pe-atâta și
încântarea.
Aproape fără să
știe,
Cuprins de-un
fior de magie,
Tril sări jos din Stejar,
Alergând în pas
ștrengar...
-Mmm, zăpadă rece
și moale!
Rosti cu glas
răspicat și tare...
Fulgii mari,
mereu cădeau
Pe căpșor i
se-așterneau...
Țopăind, în dans
ușor,
Prinse-un fulg,
chiar sub picior
Și se înălță
deodată
Ca o frunză
vânturată...
-Asta da,
descoperire!
Spuse, Tril, cu
fericire,
-Ce-ar fi dac-aș
încerca
Sa urc sus, la
steaua mea?
Ca-ntr-un joc, zglobiu,
porni,
Călcând printre
fulgii vii,
Ce-l purtau pas
după pas
Prin al cerului
atlas.
Steluța era
voioasă.
Rar primea
oaspeți în casă,
Fiindcă drumul
dintre nori,
Rar purta și
călători..
Așadar, ieși în
cale,
Strălucind sfios,
agale,
Se-anină de-un colț
de cer,
Chiar lângă ziua
de ieri.
Aici, rezemați de nori,
Au rămas până în zori...
Excelent, mi-ar place sa vad fata unui copil ascultand poezia.
ReplyDeleteO creatie originala. Ai reusit sa faci in asa fel incat daca inchizi ochii poti vedea in imagini. Poezie destina chiar mai multor varste chiar daca cred ca e pentru acei copiii starniti de viata :)
ReplyDeleteVă mulțumesc. Mă bucur că Tril a trezit așa reacții plăcute :)
ReplyDelete