Descântec albastru

Mare verde, albăstruie

Fii pe sufletu-mi tămâie.

Umple-mă cu apa ta,

Inima-mi s-a desfăta,

S-a deschide ca o scoică

Tu să-mi fii mamă şi doică.

Val cu val, spre gând senin,

Fă-mi apusul cald şi lin.

Pântec plin de-al tău nectar,

Trupul meu să-ţi fie-altar,

Apă vie-n ochii mei,

Te-oi pluti sus ca pe zmei...

Ţi-oi şopti taina-n tăcere

Celor ce vor mângâiere,

Celor care ştiu s-asculte,

Să-ţi deschidă la ţărm punte.

Mare verde, albăstruie,

Fii pe sufletu-mi tămâie.

Dă-mi aripi înotătoare

Şi sclipiri rupte din soare,

Să te desenez în zbor,

Tu, al dorului izvor.

Dă-mi darul creaţiei tale

Şi sărututuri trezitoare

De constiinţe şi iubiri...

Stelele să-mi fie miri.

Mare verde, albăstruie,

Fii pe sufletu-mi tămâie.

Pictura de Bill Bate

Iasomie

Mirosul de iasomie pe-o strada innoptata, pustie
E o voce ce-mi spune "Stai linistita, am grija de tine".



Ilustratie de Simon Prades

Sub gene și armură

În fiecare seară mă îmbrac în bluza tatălui meu. Cândva, când visam urât, m-a liniștit în brațele lui. Am văzut atunci umbrele lor cum s-au furișat înfricoșate, înapoi, sub dulap. Am știut că, ori de câte ori foșnește haina lui, sub mâna ce se întinde să aprindă lumina, umbrele se vor ascunde înapoi, în întunericul de unde au plecat.
 -Asta-i un fel de armură? Cum au cavalerii despre care îmi spui povești?
 -Cum ai ghicit? Îmi răspunde, zâmbind. Uite, păstrează-o tu. Sub armura asta vei fi protejat de toate umbrele...Să fii curajos.

 E mult mai greu să fii curajos după ce se închide ușa și rămâi singur.
 Să închid și ochii...aici nu mă poate găsi nimeni...

 Așa adoarme și azi. Îl văd în fiecare seară. La colțul somnului îl așteaptă o barcă. Se urcă în ea și plutește lin spre vis. Dacă îi rămâne cumva vreun gând agățat pe frunte, apare și el în barcă - sub formă de cub colorat. Cu cât sunt mai multe cuburi în barcă, înaintează mai încet...

 Îi place mult să viseze. Cred că de aceea, în fiecare seară, își scutură pământul din papuci.

Laklim

Mă mir. Parcă mă și înfior

De unde în mine iar mare de nori?

Si câtă ploaie pot să ploi până cad și mă încovoi?

Laklim, zâna cerului senin,

Se ivește imediat, dacă spun cu ochii-nchiși:

k l i m l a k l i m   i v o s e n i n 

-M-ai chemat? Zice șoptind. Mai întâi pietre topim..

(Care, dă-mi voie sa-ți spun,

Nu-i un lucru chiar comun…)

Ai de ploaie vreo trei mări,

Plus un somn și două oale,

până piatra-i nisip dus

la marginea pleoapei, sus..

(Deobicei lumea mai mare,

 Spune c-ar fi stropi de sare…)

-Ai văzut? Mai e puțin, o aud cu un surâs:

Nu te teme de apus.

Întuneric, praf, cortina.

Mai cad stropi. Lin. În surdină.

Dar lumina ce răsare,

Are muzica mai mare și mă-ncalță în culori

Să pot păși printre sori, cu urme de licurici...

-Numai zâmbete aici!

Îi zâmbesc, nu spun nimic, de teamă dansul să-l stric.

-Teamă? Sper că nu lași o portiță vicleniei cu codiță…

Mă ghicește imediat.

Dezbrăcam deci haina grea,

Rămânând un timp așa – doar contururi de senin.

Spiralam apoi o vreme: 

munți de dor, drag fluturiu.

(De visez, nici nu mai știu.

-Importanță are? nu... )

Ștrengărim colțuri de lume,

Admirând câte sunt bune:

marțipan și veselie, 

miros cald de brutărie,

regăsirea de acasă,

glasul de bunic glumeț,

portocale, hoinăreală,

lumeni și îmbrățișări.

-Ia privește, zbori deja…

Și nu mint, că pe sub gene

aveam aripi lungi, alene.

Laklim, zâna cerului senin,

amintește copăcel,

să zâmbești și să visezi,

frumosul din om să-l vezi.

De vreți soare-n ploaia voastră:

k l i m l a k l i m   i v o s e n i n 

Și se ivesc aripile-i lin...

Prima zăpadă

Ninge-ncet și liniștit

Pe Pământul adormit.

Luna albă, strălucește

Zâmbind cald la ce privește:

Zâna Iarnă cerne des,

Fire lungi, reci, de sidef...

Negreșit, orice ogradă,

Se îmbracă în zăpadă.

Cufundat adânc în vise,

Tot Stejarul adormise.

Cel puțin așa credea,

Luna, ce atent veghea.

Însă Tril, de la fereastră,

Aștepta steaua măiastră.

În oricare seară, el,

Se ridica ușurel

Și-admira ore întregi

Stelele boltei cerești.

Le cânta, le povestea,

Mai ales, le asculta,

Căci fiind atât de sus,

Stelele-aveau mult de spus.

Însă între ele parcă,

Ascunsă în taină mare,

Era Steaua Zâmbitoare.

Vorbea rar, tare puțin,

Dar cu glas așa de lin,

De se prelingea, tiptil,

Drept în inima lui Tril.

Astăzi însă...întârzia..

-Unde ești, steluța mea?

Tril, șoptea, doar pentru sine,

Potrivindu-și haina bine...

Când deodată, din senin,

Începu să ningă lin.

Pe cât de mare mirarea,

Pe-atâta și încântarea.

Aproape fără să știe,

Cuprins de-un fior de magie,

Tril sări jos din Stejar,

Alergând în pas ștrengar...

-Mmm, zăpadă rece și moale!

Rosti cu glas răspicat și tare...

Fulgii mari, mereu cădeau

Pe căpșor i se-așterneau...

Țopăind, în dans ușor,

Prinse-un fulg, chiar sub picior

Și se înălță deodată

Ca o frunză vânturată...

-Asta da, descoperire!

Spuse, Tril, cu fericire,

-Ce-ar fi dac-aș încerca

Sa urc sus, la steaua mea?

Ca-ntr-un joc, zglobiu, porni,

Călcând printre fulgii vii,

Ce-l purtau pas după pas

Prin al cerului atlas.

Steluța era voioasă.

Rar primea oaspeți în casă,

Fiindcă drumul dintre nori,

Rar purta și călători..

Așadar, ieși în cale,

Strălucind sfios, agale,

Se-anină de-un colț de cer,

Chiar lângă ziua de ieri.

Aici, rezemați de nori,

Au rămas până în zori...

Țestoasa Irma

Cu-nclinații spre pictură

Și cu drag de miniatura,

Irma țestoasa dorea

Să ajungă la o stea.

S-o ajungă doar, atât.

Și să-i țină de urât.

Auzise că-ntre stele,

Sunt distanțe măricele.

I-ar fi plăcut totodată,

Viziunea mai condensată,

Despre toate câte sunt

Înșirate pe Pământ.

Combustibil? Ardei iute-

Ca să bată drumuri multe

Și s-ajungă negreșit

Chiar unde a și țintit.

Ajunsă la terminus,

Pe pictat Irma s-a pus.

A-nșirat pe-un bob de rouă

Luminile dragi nouă.

Din sclipire în sclipire,

Fără să prindă de știre,

Irma a finalizat

Întâia hartă pirat,

Despre ce lumini veghează

Când Pământul înnoptează.

5. Ludmila şi chiriaşul supriză

 De când lumea şi pământul  
 Şi de când le poartă vântul, 
 Cuvintele bat la fereşti 
 Sub formă de mici poveşti. 
 Cu moşneagul cu 3 fete, 
 Cu micul pui de sticlete, 
 Ori cu ursul păcălit, 
 Sau cu Prinţul fericit.



 Însă e câte-o poveste 
 Căreia-i prinzi greu de veste. 
 Aceasta-i despre cămila, 
 Blânda, vesela, Ludmila. 
 Pe nisip păşind agale, 
 Iată ce-i ieşi în cale- 
 La margine de deşert, 
 O băltoacă de şerbet...?


 Ludmila curioasă fiind 
 O privi, chiar tresărind, 
 Fiindcă baltă de şerbet 
 I se adresă discret:



 -Fii bună dragă cămilă, 
 De mine de-ţi este milă, 
 Tare m-aş mai bucura, 
 De un colţ din umbra ta.


- Umbra mea? Un colţ spuneai? 
 Oare la ce te gândeai? 
 Umbra n-o pot despărţi, 
 Un colţ să-ţi pot oferi. 
 Însă dacă vei dori, 
 La mine te pot primi. 
 În cocoaşa mea din spate 
 Este loc pe săturate! 

  
-Bucuros aş merge acolo, 
 Nu ţi-am spus, eu sunt Apolo! 
 Sunt nor din familia nimbus 
 Şi-am căzut din loc, de sus. 
 O furtună fioroasă 
 Mi-a dat năvală în casă. 
 Până m-am dezmeticit, 
 Zăceam în deşert turtit. 



 De-atunci Ludmila şi norul 
 Fac mereu pe călătorul. 
 Cu Apolo în spinare, 
 Fără pic de-astâmpărare, 
 Întreabă neobosit, 
 De cineva iscusit, 
 Să-i redea norului casa 
 Şi  Ludmilei-a sa cocoaşă...