Sunday, November 24, 2013

Laklim



Mă mir. Parcă mă și înfior
De unde în mine iar mare de nori?
Si câtă ploaie pot să ploi până cad și mă încovoi?

Laklim, zâna cerului senin,
Se ivește imediat, dacă spun cu ochii-nchiși:
k l i m l a k l i m   i v o s e n i n 

-M-ai chemat? Zice șoptind. Mai întâi pietre topim..
(Care, dă-mi voie sa-ți spun,
Nu-i un lucru chiar comun…)
Ai de ploaie vreo trei mări,
Plus un somn și două oale,
până piatra-i nisip dus
la marginea pleoapei, sus..
(Deobicei lumea mai mare,
 Spune c-ar fi stropi de sare…)
-Ai văzut? Mai e puțin, o aud cu un surâs:
Nu te teme de apus.

Întuneric, praf, cortina.
Mai cad stropi. Lin. În surdină.
Dar lumina ce răsare,
Are muzica mai mare și mă-ncalță în culori
Să pot păși printre sori, cu urme de licurici...
-Numai zâmbete aici!
Îi zâmbesc, nu spun nimic, de teamă dansul să-l stric.
-Teamă? Sper că nu lași o portiță vicleniei cu codiță…
Mă ghicește imediat.

Dezbrăcam deci haina grea,
Rămânând un timp așa – doar contururi de senin.
Spiralam apoi o vreme: 
munți de dor, drag fluturiu.
(De visez, nici nu mai știu.
-Importanță are? nu... )
Ștrengărim colțuri de lume,
Admirând câte sunt bune:
marțipan și veselie, 
miros cald de brutărie,
regăsirea de acasă,
glasul de bunic glumeț,
portocale, hoinăreală,
lumeni și îmbrățișări.
-Ia privește, zbori deja…
Și nu mint, că pe sub gene
aveam aripi lungi, alene.

Laklim, zâna cerului senin,
amintește copăcel,
să zâmbești și să visezi,
frumosul din om să-l vezi.
De vreți soare-n ploaia voastră:
k l i m l a k l i m   i v o s e n i n 
Și se ivesc aripile-i lin...