Sub gene și armură

În fiecare seară mă îmbrac în bluza tatălui meu. Cândva, când visam urât, m-a liniștit în brațele lui. Am văzut atunci umbrele lor cum s-au furișat înfricoșate, înapoi, sub dulap. Am știut că, ori de câte ori foșnește haina lui, sub mâna ce se întinde să aprindă lumina, umbrele se vor ascunde înapoi, în întunericul de unde au plecat.
 -Asta-i un fel de armură? Cum au cavalerii despre care îmi spui povești?
 -Cum ai ghicit? Îmi răspunde, zâmbind. Uite, păstrează-o tu. Sub armura asta vei fi protejat de toate umbrele...Să fii curajos.

 E mult mai greu să fii curajos după ce se închide ușa și rămâi singur.
 Să închid și ochii...aici nu mă poate găsi nimeni...

 Așa adoarme și azi. Îl văd în fiecare seară. La colțul somnului îl așteaptă o barcă. Se urcă în ea și plutește lin spre vis. Dacă îi rămâne cumva vreun gând agățat pe frunte, apare și el în barcă - sub formă de cub colorat. Cu cât sunt mai multe cuburi în barcă, înaintează mai încet...

 Îi place mult să viseze. Cred că de aceea, în fiecare seară, își scutură pământul din papuci.