5. Ludmila şi chiriaşul supriză

 De când lumea şi pământul  
 Şi de când le poartă vântul, 
 Cuvintele bat la fereşti 
 Sub formă de mici poveşti. 
 Cu moşneagul cu 3 fete, 
 Cu micul pui de sticlete, 
 Ori cu ursul păcălit, 
 Sau cu Prinţul fericit.



 Însă e câte-o poveste 
 Căreia-i prinzi greu de veste. 
 Aceasta-i despre cămila, 
 Blânda, vesela, Ludmila. 
 Pe nisip păşind agale, 
 Iată ce-i ieşi în cale- 
 La margine de deşert, 
 O băltoacă de şerbet...?


 Ludmila curioasă fiind 
 O privi, chiar tresărind, 
 Fiindcă baltă de şerbet 
 I se adresă discret:



 -Fii bună dragă cămilă, 
 De mine de-ţi este milă, 
 Tare m-aş mai bucura, 
 De un colţ din umbra ta.


- Umbra mea? Un colţ spuneai? 
 Oare la ce te gândeai? 
 Umbra n-o pot despărţi, 
 Un colţ să-ţi pot oferi. 
 Însă dacă vei dori, 
 La mine te pot primi. 
 În cocoaşa mea din spate 
 Este loc pe săturate! 

  
-Bucuros aş merge acolo, 
 Nu ţi-am spus, eu sunt Apolo! 
 Sunt nor din familia nimbus 
 Şi-am căzut din loc, de sus. 
 O furtună fioroasă 
 Mi-a dat năvală în casă. 
 Până m-am dezmeticit, 
 Zăceam în deşert turtit. 



 De-atunci Ludmila şi norul 
 Fac mereu pe călătorul. 
 Cu Apolo în spinare, 
 Fără pic de-astâmpărare, 
 Întreabă neobosit, 
 De cineva iscusit, 
 Să-i redea norului casa 
 Şi  Ludmilei-a sa cocoaşă...